Moldova, la 25 de ani, este o ţară tristă. Ciclu IPN

Interviu pentru IPN:

http://www.ipn.md/ro/integrare-europeana/77795

 

Dumitru Alaiba: „Iubesc ţara aceasta, dar nu pentru ceea ce este, ci pentru ceea ce poate fi”

– Cum arată Republica Moldova la 25 de ani de Independenţă?

– Sincer, impresia mea e că Moldova, la 25 de ani, este o ţară tristă, o ţară cu un nivel de pesimism care atinge cote maxime de la un an la altul, o ţară în care lumea crede că lucrurile merg din rău spre mai rău. Aceasta nu este imaginaţia mea. Se vede din sondaje. Este impresia generală a societăţii. Eu aşa văd Republica Moldova la 25 de ani, nu cred că aceasta se dorea 25 de ani în urmă şi, cu siguranţă, lucrurile pot sta mult mai bine. Dacă utilizam aceşti 25 de ani mai înţelept, era să avem cu totul altă ţară.

– Când spuneţi că aceşti ani trebuiau utilizaţi mai înţelept, ce aveţi în vedere?

– Trebuia să se ţină mai mult la ţară decât la persoana proprie, la interesul propriu, la partidul propriu. Trebuia de furat mai puţin, trebuia uneori de temut mai puţin şi de făcut ceea ce trebuia făcut pentru binele comun, chiar dacă părea riscant. De exemplu, cu toţii am fost martori cel puţin la câteva negocieri de creare a alianţelor de guvernare, interesul naţional era scris undeva jos, la sfârşitul paginii, mărunt. Aceşti politicieni au fost aleşi să lucreze pentru oameni, dar lucrează pentru interesul lor. Am ajuns la un punct în care  lucrurile de bază sunt date uitării: ei au uitat de unde primesc banii, pentru ce există ei în general, ei îşi imaginează că sunt un fel de boieri din secolul 21 şi aceasta e o mare problemă, pericol, pentru noi toţi.

– Unii oameni, printre ei şi tineri, au impresia că înainte de Independenţă în Moldova se trăia mai bine. S-a produs undeva, atunci sau pe parcurs, o ruptură din cauza căreia oamenii acum trăiesc mai rău?

– Cred că aceasta este o impresie falsă. Oamenii în Uniunea Sovietică, mai ales în Moldova, nu trăiau mai bine. Spre exemplu, eu am gustat banane probabil prin anii 90. Chiar având bani, trebuia să stai cu anii în rând pentru a-ţi cumpăra un automobil, de exemplu. Şi multe alte exemple. Nu cred că acesta este modelul de bunăstare după care ar trebui să tânjim. Doar pentru că oamenii nu mureau de foame şi erau egali în sărăcia lor, nu înseamnă că trăiam cu toţii bine. Acum, poftim, ai de toate. Acum problema cea mare este inechitatea socială – această nedreptate din jurul nostru, când există lume care munceşte din greu şi nu are nimic toată viaţa, şi există lume care minte, fură, trădează şi îi exploatează pe cei din jur, şi câştigă. Sistemul ăsta e construit nu pentru oamenii care muncesc cinstit, e construit de oameni răi pentru oameni răi. Dar nu, nu cred că în Uniunea Sovietică lumea a trăit bine. Nu compar cu ceea ce avem acum, compar cu ceea ce era în anii ’80 în alte ţări. Ocrotirea sănătăţii nu era cine ştie ce, nu era un respect minim faţă de demnitatea omului. De drepturile omului nici nu vorbesc. Oamenii lucrau în fabrici în condiţii ca pentru animale, lucru care le distrugea sănătatea, nu exista un respect minim faţă de mediul înconjurător şi asta ne otrăveşte până acum sănătatea. Nu cred că, să fi supravieţuit Uniunea Sovietică, era mai bine pentru noi.

– Dacă atunci trăiam rău, trebuia să se facă un salt ca să trăim acum bine, ca în statele baltice, de exemplu.

– Da, cum trăieşte multă lume, nu doar cei din ţările baltice. Cum trăiesc alţii din fostul bloc socialist. Nu trebuie să dăm vina pe alţii, decât pe noi, dar, în primul rând, pe cei care ne-au condus. Ei au făcut greşeală după greşeală, nu au avut dorinţa sinceră de a construi ţara, ei niciodată nu s-au grăbit, ei întotdeauna au avut timp. E justificat să facem această constatare simplă după 25 de ani de eşecuri cu un pas înainte şi doi înapoi. După statistici să ne uităm, în Republica Moldova, în jurul perioadei de a obţine independenţa, oamenii trăiau mai bine decât în România. În România lucrurile sunt mult mai bune acum decât erau cu 25 de ani în urmă. Iată că, după 25 de ani, lucrurile s-au inversat. Cineva a construit ţara, altcineva a preferat să o distrugă, furând-o an de an.

– De realizări nu e loc să vorbim?

– Hmm, realizări… În primul rând, e bine că mai existăm, e bine că nu avem conflicte, e bine că, pur şi simplu, avem o linişte relativă, dar care nu e deloc bună pe termen lung. La cimitir tot e linişte şi stabilitate. Nu cred că am muncit suficient ca să numim unele rezultate realizări. Cred că ceea ce avem este mai mult rezultatul unei inerţii decât a muncii noastre, a viziunii sau a muncii politicienilor. La începutul anilor 2000, politicienii de atunci ne arătau drept mare realizare faptul că „nu se mai dau pensiile în caloşi” şi că prin sate nu se mai întrerupe electricitatea. În oraşe, apa caldă a fost arătată drept mare „realizare”. Acum, pentru că totuşi e 2016, unii ni se laudă cu realizări de genul libertatea de a circula în Europa. Cineva spunea că până şi internetul e cine ştie ce realizare a guvernării. Astea nu-s realizări. Astea sunt lucruri normale, elementare, la care oameni din alte ţări au avut acces de zeci de ani de zile şi de care noi am fost lipsiţi până la un anumit moment.

Eşecurile însă se ţin lanţ. Sărăcia e primul, desigur. Este eşecul tuturor celor ce au avut ocazia să facă reforme şi nu le-a făcut din varii motive. Nu am reuşit să avem o ţară de care să ne mândrim. Este marea mea tristeţe că oamenii, nici cât negru sub unghie, nu se mândresc că sunt din ţara aceasta. Nu le-o reproşez, chiar îi înţeleg. Ei au ajuns la acest sentiment treptat, deoarece, sincer vorbind, această ţară nu le-a dat nimic timp de 25 de ani, decât chinuri şi dezgust, şi bătaie de joc din partea guvernanţilor. Poftim alt eşec, nu am reuşit să construim o societate în care să existe armonie. Nu suntem prima societate cu diferite etnii. Totuşi, la noi societăţile sunt paralele, nu avem o înţelegere şi un respect între naţionalităţile care locuiesc aici, din păcate. Există ignorare reciprocă. Trebuiau să vină diferite stimulente de sus, de la guvernare, pentru a integra această societate. În loc să o facă, politicienii ne asmut unii împotriva altora. Şi adevărul este că nici majoritatea, nici minorităţile nu văd de ce ar trebui să iubească acest stat – sentiment la care s-a ajuns „graţie” politicienilor iresponsabili.

– Spuneţi că politicienii nu au făcut nimic pentru a uni societatea. Nu au avut capacităţi sau există interese ascunse?

– Cred că, în primul rând, nu au viziune şi capacitate, şi aceasta se vede din discursul lor şi din acţiuni. Fără capacitate şi viziune, şi mă refer nu doar la consolidarea societăţii, ci şi la orice reformă care trebuie implementată de mult, neavând dorinţa de a face ceva bine, ca lumea să te voteze a doua oară, ei recurg la alte metode, mai urâte, ca să fie votaţi, de exemplu tind să ne divizeze. Cu ceva trebuie de ieşit în alegeri. Iar între timp, cât sunt la guvernare, fură.

– Politicienii sunt, într-un fel, oglinda societăţii. Să ne asumăm o parte din vină?

– Eu unul nu cred aşa. Văd că tot mai des se vorbeşte că noi îi merităm, că ei sunt oglinda noastră. Ba nu-i merităm. Merităm ceva mult mai bine. Vorbind chiar despre actuala guvernare, matematic e uşor de demonstrat că noi nici măcar nu am votat pentru ei. Au votat 16% din oameni, o parte din ei forţaţi, cumpăraţi. Ei acum, ieşind şi spunând prin liderii lor de opinie că aceasta este guvernarea pe care o merităm, spun o minciună. Poate că 16% din populaţie merită această guvernare, dar alţii au votat altceva. Acum s-a ajuns la un nou record de neobrăzare. Dacă să ne uităm la sondaje, avem doar 10% din populaţie care consideră că ţara merge într-o direcţie corectă (ceea ce înseamnă că 90% cred invers), avem un Guvern fără legitimitate, avem o alianţă în Parlament formată în condiţii extrem de obscure, cu foarte mari suspiciuni de corupţie, avem un premier care se bucură de încrederea unui singur procent de populaţie. Iată guvernarea care o să ne felicite la 25 de ani de independenţă. Care independenţă? Independenţa înseamnă să fim independenţi de cei ce ne asupresc. Avem un stat ce nu ne reprezintă, ce a fost instaurat împotriva voinţei noastre, ce lucrează împotriva intereselor noastre. Nu e guvernarea noastră. Unica diferenţă este că această guvernare nu a fost instaurată de un stat străin să îi reprezinte deschis interesele.

– În ultima vreme se tot spune că migraţia capătă un alt caracter, pleacă oameni mai tineri, care au aici şi o muncă decentă, şi poate câştiguri mai bune. Totul e din cauza că ne pierdem speranţa într-un viitor mai bun?

– Cred că, în momentul în care devii pesimist şi nu crezi în viitorul acestei ţări, decizi să pleci. Deloc nu îndrăznesc să dau vina pe cineva care pleacă. Ei nu pleacă de bună voie, ei sunt alungaţi de un sistem care le este străin, de un sistem construit nu pentru ei. Oamenii merită să aibă o viaţă bună şi ei vor avea o viaţă mai bună – dacă nu aici, atunci în altă ţară. Nu trebuie învinuiţi. Plecând, ei iau o decizie deloc uşoară. Şi eu am plecat, apoi am revenit, nu e o decizie uşoară să iei şi să pleci. Fiecare ia această decizie cu greu, cu jumate de inimă.

– Aţi trecut prin instituţiile noastre, cum e să fii acolo unde se iau deciziile, cum e să faci parte din sistem?

– Nu cred că am vrut vreodată să fac parte din „sistem”. Noi eram parcă în sistem, dar de fapt cam împotriva lui. Am încercat să fac ceea ce am putut. Am făcut puţin, ştiu foarte bine că noi, câţiva oameni în echipă, era să facem mult mai multe dacă nu era atâta indiferenţă, dar şi rezistenţă, sabotaj chiar. Pur şi simplu, interesele sunt altele decât de a face bine oamenilor. Concluzia mea e că ei  nu iubesc ţara aceasta. Stau acolo şi nu fac mai nimic, fiind plătiţi de oameni, având şofer plătit de oameni. Nefăcându-şi treaba, ei fac rău acestei ţări. Ei urăsc ţara aceasta. După un anumit timp, tot ei ajung la concluzia că ţara nu are viitor, dar nu înţeleg că în primul rând ei sunt cei ce trebuiau să pună umărul ca să schimbe lucrurile.

– Nu este clar de ce ar tinde să ajungă în aceste funcţii dacă nu fac nimic.

– O fac, probabil, fiindcă nu ar trece un interviu pentru a fi angajaţi într-o companie internaţională prestigioasă, dar, din altă parte, vor să fie şefi. Acum la conducere avem oameni care nu pot vorbi fluent măcar o limbă – nici măcar pe cea maternă. Dacă ei nu pot lega câteva cuvinte, ce se întâmplă în capul lor? Vă imaginaţi cum iau ei deciziile?

– Să revenim la Independenţă. Cu ce aţi putea compara independenţa Republicii Moldova şi cât de independentă este ţara noastră?

– Este ea independentă? Ţara aceasta este la fel de independentă cum este procuratura sau CNA-ul, sau oricare altă instituţie care ar trebui să fie independentă conform legii, da nu este. Noi avem o ţară independentă doar pe hârtie, dar nu de facto. O ţară independentă e bazată pe anumite legi, pe interesul oamenilor, deciziile luate la nivel de ţară sunt în interesul comun, nu în interesul cuiva, există dreptate, echitate, justiţie, încredere reciprocă dintre stat şi cetăţean. Aceste lucruri ne lipsesc, or anume ele sunt indispensabile unei ţări independente. Nu cred că suntem cu adevărat independenţi şi nu suntem pe deplin independenţi anume din cauza celor ce ne vor felicita cu prilejul sărbătorii. Când statul reprezintă orice alt interes decât interesele oamenilor, atunci e cam greu să numim acel stat cu adevărat liber şi independent. În cazul nostru, guvernarea prezentă reprezintă nu un stat străin, ci o singură persoană.

– Cum vedeţi Republica Moldova peste zece ani?

– Foarte mult depinde de ce vom face astăzi, mâine, peste trei sau zece ani. Poate fi la fel, poate fi mai rău. Dar poate fi mult mai bine…

– E loc de mai rău?

– Întotdeauna se poate mai rău. Poate să fie ca Azerbaidjan, ca Belarus, ca Rusia. Cred că astfel de viziune au politicienii noştri, altfel ei nu ar exista, pentru că ar fi înlocuiţi de cu totul alt tip de politicieni. Mă tem că spre aceasta mergem dacă îi lăsăm să facă ce vor ei. Dar depinde ce vom face noi, fiecare om în parte, care nu este mulţumit. Dacă vom avea un regim autoritar, nu va fi viaţă bună. În zece ani se pot face foarte multe lucruri. Cineva spunea, poate chiar Filip, că trebuie mentalităţi de schimbat, să treacă câteva generaţii etc. Ei ne prostesc. Ei, în timp ce-şi fac mendrele şi ne fură, ne spun: „Mai aşteptaţi, trebuie să se schimbe generaţii”. Avem foarte multe ţări care în trei ani au fost schimbate radical. Avem Georgia. Avem ţările baltice. Acestea au pornit din acelaşi punct ca şi noi, iar în anii 2004 erau deja în UE, standardele de viaţă au crescut de la un an la altul, deoarece acolo oamenii de la conducere munceau pentru interesul comun, nu pentru ei. Pentru că populaţia a fost la fel de confuză acolo ca şi la noi în anii 90, după destrămarea URSS. Polonia în câţiva ani a distrus tot ce a rămas după comunism, a reconstruit economia şi, ca rezultat, nu a avut niciodată descreştere economică. În aceste ţări nu există aşa-zişi oligarhi ce au în proprietate statul, iar instituţiile îşi fac treaba.

– Aţi remarcat că aţi plecat, apoi aţi revenit. Ce a făcut, până la urmă, ca Moldova să tragă mai mult la cântar?

– Simt că aici pot să fac cea mai mare diferenţă. Fiind în ţara ta, poţi influenţa lucrurile cumva mai mult. Sunt într-o perioadă a vieţii când vreau să ajut, să nu trăiesc doar pentru mine. Cred că e un mod destul de primitiv de a-ţi trăi viaţa gândindu-te doar la tine şi, poate, la câţiva membri ai familiei tale. Trăim într-o societate. Nu poţi să ai o viaţă bună tu şi familia ta atunci când în jurul tău lumea moare de foame. Cred că ar trebui să ne gândim şi la cei din jur, nu doar la noi.

Eu de obicei spun că iubesc ţara aceasta, dar nu pentru ceea ce este, ci pentru ceea ce poate fi.

– Imaginaţi-vă că aveţi în faţă un copil care întreabă de ce trebuie să se mândrească cu faptul că este cetăţean al Republicii Moldova. Ce i-aţi spune?

– I-aş spune să facă ceva pentru această ţară şi să se mândrească anume cu acel lucru. Nu poţi să te mândreşti doar pentru că te-ai născut undeva, aceasta este aroganţă de care dau dovadă cetăţenii mai multor state – de la est la vest. L-aş îndemna să-şi iubească ţara şi să facă ceva bun, cât de puţin. Noi suntem mici, dar mulţi şi fiecare făcând câte un bine mic se poate ajunge la un lucru frumos. Şi aşa ne putem trezi în altfel de ţară destul de curând.

–  Pe moldoveni cum i-aţi caracteriza?

– Foarte des auzim: „Eh, să fi fost noi ca georgienii”. Este şi în cântecul lui Nicolae Sulac: „Dă Doamne la moldoveni măcar o sută de ceceni”. Dar ultimul timp am ajuns la o altă opinie. Nu cred că aceasta este neapărat ceea de ce avem nevoie. Noi suntem oameni liniştiţi, oameni care, dacă le dai o direcţie, vor munci, vor împinge. Dacă aceşti 25 de ani n-au mai demonstrat că noi avem răbdare, atunci nu mai ştiu ce poate să o arate. Cred că aceste lucruri sunt o latură bună. Dacă de aceşti oameni nu şi-ar şterge picioarele cei de sus, dacă nu şi-ar bate joc, dacă nu ar face parcă intenţionat ca ei din rău să meargă în mai rău, dacă n-ar fi furaţi zilnic, dacă li s-ar oferi o direcţie spre care să tindă şi, muncind, să vadă cum lucrurile stau puţin mai bine zi de zi, aceşti oameni ar schimba ţara. Cei de sus au decis să abuzeze de bunătatea oamenilor – asta este marea lor crimă. Acum, trei milioane de oameni muncesc din greu ca cei de sus să trăiască bine.

– „Gânduri despre şi pentru Moldova” este genericul la care ne-am gândit atunci când ne-am „autosesizat” să adunăm acest tablou al ţării la 25 de ani de Independenţă. În concluzie, ce mesaj aţi transmite celor care, la fel ca şi dumneavoastră, au decis să rămână sau să revină în Moldova?

– Nu trebuie să-i credem pe cei care ne spun să aşteptăm. Eu nu vreau să îmbătrânesc într-o astfel de ţară şi nu trebuie să le permitem să ne fure tinereţea.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s